bat pe unu

bat cumplit pe unu și apoi cum o să te uiți

la mine, cu frică sau admirație; în viața mea

n-am dat serios în nimeni, o sg dată am zdrelit

la deget pe un prieten, cu piatra, în recreație

 

și-mi pare rău. căprioara fuge cînd mă vede,

rămîn în tricou alb pe cărarea însorită și plîng.

fața mea în oglindă: oval întunecat, bulangiu

păros cu ochii tulburi; greu m-ai lăsat să-l judec,

acum lasă-mă, părinte, să-l frîng.

 

zile tot mai scurte pentru a găsi omul în a cărui

inimă de aur să-mi vărs toată iubirea gîndului.

și n-o să-mi iasă. fericirea - fetiță mîncată de
neoplasm, încă frumoasă, dumnezeu e căcatu
pămîntului.

Coleman

Primus trăsese o linie pe care nici unei impurități incriminatoare nu-i va fi îngăduit să o încalce. Dar oare eu n-am tras o linie, sau am tras-o mai puțin riguros? Am fost oare mai puțin vigilent în urmărirea țelurilor legitime și a unei existențe stimabile, echilibrate? Am fost mai puțin încrezător în marșul sub stindardul propriilor mele scrupule inexpugnabile? Am fost mai puțin arogant? Nu a fost acesta modul în care am înfruntat eu însumi vechea gardă în primele o sută de zile ca om de încredere al lui Roberts? Nu așa i-am înnebunit, izgonindu-i? Am fost oare mai puțin lipsit de scrupule, mai puțin sigur pe mine? Și totuși, un singur cuvînt a distrus totul. În niciun caz cel mai inflamator, cel mai teribil, mai oripilant cuvînt al limbii engleze, dar suficient pentru a dezvălui tuturor acelora care doreau să vadă, să judece și să conteste cît de șchiop era adevărul cu privire la cine și ce eram.

Philip Roth - Pata umană @Polirom

casa templierului

ce mă sperie mai tare – o găină arămie în antreu,

cîinele care, chirurgical, a căpătat laringe omenesc,

și atunci cînd se apucă de vorbit, de groaznic ce sună

fac ochii mari, duc mîna la gură, zic ferească dumnezeu;

 

ori minutul stupid, în care mă prăpădesc încă tînăr,

spulberat de claritatea urîtă că disperarea va arde

netransmisă, pilulă italiană aspră, de băgat în pahar

apoi uitată. îmi e frică rău de moarte, o iubesc enorm

pe fată.

 

cînd vocea străveche din vid începe să-mi șoptească iară

și-mi îngheață inima în mine și nimeni nu se-ndură

să m-acopere c-un pled,

atunci m-apăs și eu în ghete, scot pieptul în afară

și cu voce de duke nukem fac half man, half animal,

all dead.

 

prieteni, pavăză bună să vă fie dragostea pe care aici, în sufletu meu

de artropod mutant arareori calm mă străduiesc pe bune

da tot mai greu să v-o port; de două ori m-am culcat pe patul

de flori albastre, o singură dată m-am trezit: pe jumătate om,

pe jumătate animal, pe de-a’ntregulea mort.

Arestarea

Era o zi frumoasă în ziua aceea, și armenii ședea afară, pe bănci, cu cafeaua și ciubucile lor. Întrebai unde este lăcuința acelor doi armeni. Îmi răspunseră cu dispreț și nepăsare că Hagi <Nazaretian> nu știe unde șade, iar cel de-al doilea îmi zise: "Eu sunt! <De> ce mă vrei? I-am zis: "Dumneata ești arestat și să poftești să mergi cu cazacul la generalul-comendant". "Ce fel? îmi zise. Pe jos?" "Ba nu! O să-ți aduc o caretă!" Atunci toată armenimea se opuse, strigând că "Nu vrem să-l dăm!" Unii mă întreba: "De unde ai dumneata poruncă să-l ardici?" Alții striga să meargă la Fuad și Omer pașa, să-i dea de știre... Alții, iarăși, pe la consulaturile lor, că sunt sudiți streini... Apoi, văzând că izvorăsc armenii de prin toate ulițele, am strigat la cazaci: "Katai!" ("Mână-i!") și au început cazacii cu gârbacile să-i croiască, iar ei au rupt-o d-a fuga țipând, iar eu strigam cazacilor să-i croiască mereu... Iată și o patrulă de husari. Le-am strigat: "Săbiile afară și croiți-i cu latul săbiei", astfel că această sțenă spăimântătoare le-au rămas multă vreme memorabilă. Mulți ani după aceasta armenimea speria copiii cu numele meu. Când nu putea să împace copilul, le zicea: "Uite! Vine Lăcusteanu!" Pe armean l-am trimis la arest bătut măr, iar Hagiul mi-a scăpat, fiindcă nu aveam pe cine să mai întreb unde șade, căci armenii se băgaseră în gaură de șarpe, și l-am lăsat, ca să nu zăbovesc.

Amintirile colonelului Lăcusteanu, @Polirom, 2015

Cumpătarea

     "Așa că Maggie, ai cărei plămâni deja urlau după oxigen, și-a ridicat carabina, a ațintit-o asupra unei nave Ohu, a făcut câteva calcule după care a început să lanseze rachetă după rachetă. Reculul fiecărei salve o arunca pe Maggie și mai aproape de marginea atmosferei planetei. Datele bătăliei aveau să arate, mai târziu, că rachetele lansate de ea chiar au provocat câteva avarii minore acelei nave inamice.
     După ce și-a terminat muniția s-a răsucit cu fața spre planeta care urma să o ucidă și, ca un bun profesor de religie orientală, așa cum fusese, a compus un jisei, un poem al morții sub formă de haiku.

Nu jeliți, prieteni.

Sunt stea căzătoare

Spre altă viață.

L-a trimis împreună cu ultimele ei clipe. Apoi a murit, un fulger iute pe cerul întunecat al Cumpătării."


John Scalzi - Războiul bătrînilor @Nemira, 2015

black mirror nou

cu denzel într-un buncăr antiatomic, probabil ultimii rămași.

am devenit, firește, buni prieteni în lunile post-detonare;

discuțiile despre filme, premii și condiția de fanboy est-european,

adică eu, au secat rapid, la fel și cele despre propriile familii și vieți,

iar acum așteptăm nu fără spaimă și tristețe, sfîrșitul.

 

adăpostul a căpătat fisuri încă de la primele conflagrații,

sănătatea noastră nu mai e ok,

bănuim severe tumori intestinale, din cauza la radiații.

 

stăm întinși, fiecare pe patul lui de campanie, și eu încep:

 

numărat cîteva stele

pe cerul nopții

toamna.

 

e rece și iată, fericirea mea –

pană neagră pe pămînt.

 

viața nu a devenit, ci a fost mereu grea

pentru gemenii orfani, în valea uscată din irak;

el, rămas fără piciorul stîng după ce a călcat pe o mină,

știe sigur că următorul atac

n-o să mai lase nimic din colibă și micile acareturi.

 

dar aici la mine e fain, e așa o minune că putem ieși

seara la chinezească, și pe urmă eu mă uit pe tel

la nimereală și zic fetei, auzi, în juma de oră e film,

vrei să mergem? și ea face ochii mari și frumoși și zice

da da da, și chiar ne ridicăm și mergem și ne bucurăm

cu tot sufletul de noi și de ziua frumoasă de noiembrie.

 

ajuns acasă mă găsesc stînd în fund, pe marginea patului,

cu pantalonii dați jos pînă la glezne, și jur că mi se rupe inima

de dragul meu, așa puțin obosit cum sunt, dar mai pot,

am și un senviș început pe care, cît mă schimb, l-am pus

lîngă mine pe plapumă, și mă îneacă emoția de cît pot

să mă iubesc, e ceva dezarmant pînă la lacrimi în cumpăna

asta a mea de dinainte să mă pun ca lumea la somn,

pur și simplu stau frumos, cufundat în liniște, atins de lumina

palidă a lămpii, am și niște burtă, dar e în regulă, mă înduioșez

încît mi se fac ochii blajini ca la vițel, și cum să nu distrugă asta,

ar fi cel mai mare păcat din lume să las să mi se ia asta.

 

cînd nu socotesc valoarea subzistenței,

pot să mă bucur sincer de ceea ce e lipsit de zgomot, senin

binar.

 

teribil de drag mi-era odată spectacolul fulgerelor

pînă cînd, în noaptea de vară cu furtună, un băiat

blonduț, osos pe la față, a zis entuziasmat că abia

așteaptă să ajungă acasă pt a pune camera

pe pervaz.

 

acum îmi place să văd o casă profilată pe cerul negru,

partea de jos, de fapt mai mult de jumate din ea,

e ascunsă de pomii desfrunziți, așa cum trebuie,

și fumul care iese pe horn face nimb frumos,

ca în lovecraft, pe întreg conturul acoperișului.

 

nu știu denzel, ar fi necinstit să nu spun

că mă ia tot mai des așa, o anxietate

după care vine imediat ciuda

că nu mi-am apărat cum trebuie

granția de corp azvîrlit cu de-a sila

în societate.

 

cum petrec mai multă vreme printre oameni,

cum încep să pun mîna la gură ca și cum aș tuși,

și de fapt eu murmur înjurături oribile; dacă văd

că vine unul spre mine și știu dinainte că vrea

să mă întrebe ceva, fac un fel de incantație

în care zic nu veni, nu veni, futu-ți dumnezeii mă-tii,

și de cele mai multe ori vine, moment în care arborez

instant amabilitate și ochi atenți, lucru care mi-l

reproșez dur pe urmă, ca și cum nu mi-am apărat

cum trebuie granița de corp azvîrlit știi și tu.

 

perversitatea asta e: caut mereu conflictul cel mai urît,

schimbarea aia de replici care pe omul nepregătit, lipsit

de ironia spontană, îl face să plîngă cînd e singur și îl termină

psihic pentru mult timp, îi sparge sufletul. dar o fac pasiv,

cu vădită teamă, și dacă se poate, fără să fie nevoie

să suport eu consecințele, pt că numai gura e de mine,

și dacă totuși sunt nevoit să le suport, totul să iasă cît mai poză,

învățătură diluată rușinos de precauție.

 

de exemplu, de boschetara rahitică, disperată, care,

cînd mă întorc noaptea de la muncă pe aleea cu castani

care îmi place mie, sare din întuneric cu vocea pițigăiată

să-mi ceară bani, eu pot să scap repezind-o cu stai acolo

liniștită că n-am să-ți dau, în schimb, țiganul beat și agresiv

o să vină, cum e și firesc, direct și fără sunet, o să-mi fută

o bară scurtă pe tîmplă, și eu o să țin neapărat ca scena

următoare să fie așa: ridicînd puțin capul de pe asfalt acum,

cu zîmbet șmecher ca max payne după ce bate bossul și trage fum,

cu ramele rupte la ochelari,

zic ce trist e, men, că nu-s aici să mă salveze

măcar saber rider cu șerifii lui stelari.

 

denzel pufnește cu zîmbetul lui odată perfect, acum corodat, verzui

și îmi zice – niggăre trebuie să te relaxezi, fă cumva și gîndește-te

că viața poate fi și așa, un job care nu-ți place neapărat, dar ce e bine

e că munca în sine nu e grea fizic, nu e ca la săpat șanțuri; primești

bonuri de masă, în 8 ore jumate poți să-ți iei 3 pauze și din, să zicem

15 colegi cît e echipa, nu te ai ciudat cu niciunul, și între timp tu poți

să cauți și altceva, cine știe, poate chiar găsești.

 

denzel, îi zic, nu mai pot să fiu așa, am cancer la cur, mă cac sînge,

și tu la fel, o să murim groaznic, ai uitat. la care denzel face, da dog,

ai dreptate, după care strînge puțin din buze, dă din cap, expiră lent

pe nas și se uită înainte în gol a necaz,

dar gasesc destulă alinare în căutătura lui,

a omului creștin care deși încă nu e împăcat total cu soarta,

mai poate să găsească în situație

și puțin haz.

 

în definitiv, zel, și eu ca speriatu din mulholland drive

care își povestește visu în cafenea:

sper din tot sufletul, pentru lina mea

funcționare, să nu am cît oi trăi nenorocul

să văd cum o brută nervoasă, ton arămiu,

se răzbună pe un vecin de curte,

dînd cu șutul în copilaș, trimițîndu-l să se frîngă

sub roțile pline de balegă ale unui car.

 

vreau să-ți mai zic că odată au intrat doi rockeri în librăria unde lucram

și unul din ei căuta asiduu pe telefon un nume de trupă pe care spera

să o găsească și în magazin. atunci eu m-am dus la el și i-am spus:

 

trupa aia nouă finlandeză

după care cauți pe tel

ca să-mi spui mie de ea,

că o vrei –

de fapt n-o vrei.

 

la sfîrșitul acestei superbe zile ploioase, vrei, uite

să te iau pe tine de umeri,

să stai – în picioare, că băncile sunt ude –

în parcarea de la mol, cu ochii larg deschiși,

cu fața la munți. nu sunt ei frumoși?

mie așa îmi par, norii gri,

ferăstraie cu dinți tociți, deloc septici,

ce ascund timid negura pădurilor abrupte.

 

ți-am luat și telefonul din mînă cîtă vreme te-ai uitat

și pot să-mi dau seama că ți-a plăcut mult de tot,

că nici n-ai observat.

norul de toamnă altcumva are textura,

nu-l umflă grosolan, ca pe cel de vară, căldura.

 

e o priveliște frumoasă și, repet, am vrut să arăt

cum vremea, vorba vine, rea, poate să facă efecte care,

dacă ești în starea care trebuie, mai ales aici în brașov, unde e peisaj,

te pot umple cu sentimente cu adevărat calde, protectoare.

și munții îs munți și n-ai cum să nu-i iubești.

 

și totuși vlad,

te amăgești –

rămîne atît de negru

și rece

furnalul în care

zi de zi

ești silit

să privești.

The Ancient Track*

Providence #4, Alan Moore & Jacen Burrows @Avatar Press, 2015

*"The Ancient Track", a poem by H.P. Lovecraft

distant, izolat și splendid

am produs și eu disconfort

perturbări în gașca străină

frumos aliniată în liniștea nopții de vară

pe gardul de ciment din fața școlii germane.

 

mai mult întărîtat, cred acum,

de armonia tihnei, venită pe gratis, a grupului

decît de simpla nevoie a copilului de a face rău,

am întins mîna să dau noroc cu băiatul adi

și a întins-o și el, și atunci eu am tras tare,

și noroc că s-a ținut și cu cealaltă mînă

de bara pe care stătea, că altfel ar fi căzut,

deși nu cred că rău, ci în picioare

pt că era bun sportiv, dar oricum

ai lui s-au sesizat, țin minte distinct

expresia încruntată a altui băiat

mai slab, dar sprinten, care, în lumina galbenă a stîlpilor

părea să nu aibă sprîncene, plus că și-a repezit puțin

și trupul înainte și a vociferat amenințător

ceva în genul “băi...”, în fine, drege-ți tu

sufletul de cîte ori vrei

cu balsamul contrafăcut

al reparațiilor retroactive,

că nu merge așa

dar cum merge.

 

rămîne ciudat

cum nevoia sociopatului

de a fi acceptat

trece lin

spre furia psihopatului

atunci cînd e mustrat,

catalizatorul – mereu o formă

a iubirii.

 

să apuci de maxilar o cucoană grăsulie,

asta poate fi o formă

a rușinii –

furnicar roșu în torace

stîrnit de torța peristentă a memoriei:

cu vîrfurile a trei degete

să-i prinzi slab apăsat jumate de bărbie

și, partea cea mai urîtă,

să-i rotești lent de tot capul

ca s-o poți săruta familiar, cu plescăitură

pe amîndoi obrajii.

 

și în curte sunt țărani

și afară sunt țigani.

Montgomery L. Hopkins e numele

"- Locurile astea, stațiile de benzină robotizate pe bază de monede, sunt deprimante, în miezul nopții. Mai târziu putem vorbi mai mult. Într-un loc mai prietenos însă. Te compătimesc și înțeleg cum te simți, când se întâmplă ca asemenea locuri să-ți provoace o experiență neplăcută. De multe ori iau benzină pe drumul de la fabrică spre casă, așa că nu trebuie să mă opresc prea târziu. Ies pentru o mulțime de apeluri în noapte, din câteva motive. Da, îmi dau seama că te simți la pământ - știi tu, deprimat. De aceea mi-ai dat notița căreia mă tem că nu i-am dat prea multă atenție atunci, dar îi dau acum, și ai vrut să mă iei în brațe, știi tu, așa cum ai făcut, așa cum ar face un copil, pentru o secundă. Am avut genul ăsta de inspirație, sau mai degrabă să-l numesc impuls, din când în când de-a lungul vieții. Acum am patruzeci și șapte de ani. Înțeleg. Vrei să nu fii singur noaptea târziu, în special când e nepotrivit de frig, așa cum e-acum. Da, sunt complet de acord, iar acum nu știi exact ce să spui, pentru că ai făcut ceva brusc, dintr-un impuls irațional, fără să te gândești la consecințele finale. Dar e în ordine; sunt în stare să pricep. Nu-ți face nici cea mai mică grijă. Trebuie să dai pe la mine. O să-ți placă la mine-acasă. E foarte plăcut. Poți să-mi cunoști soția și copiii. Trei, în total..."

Philip K. Dick - Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Material

*
"In our age there is no such thing as 'keeping out of politics.' All issues are political issues, and politics itself is a mass of lies, evasions, folly, hatred and schizophrenia." - George Orwell


Material #2, Ales Kot, Will Tempest, Clayton Cowles, Tom Muller @Image Comics, 2015

ovio olaru

ce frumos e bătrânu care bălește în autobuz

n-o zic cu ironie. Chiar e frumos,

și zarzavaturile lui cele mai verzi

cum le duce acasă la găini

asta e viața adevărată

io am citit proust și-am plâns

da nu m-a impresionat așa tare

și nici în filmele pe care le-am văzut

deși n-am văzut multe,

n-am găsit expresii mai frumoase

pentru lucrurile mișto din lumea asta

decât puține, și pe ălea le-am uitat

de multe ori mi-am zis

hai, creier prost, scapă-mă de nostalgie

dar am rămas cu bătrânul din autobuz

și amintirile simple care-mi râcâiau în creier cu lingurița

gen dragostea unei femei

ce bine-i s-o simți în pat, caldă cum e ea dimineața

și chiar dacă ți se scoală

știi că e dragoste adevărată

asta e concluzia și după aia

gândirea eșuează în clișeu.

Fericirea-i un negrotei de cartier

negrotei care te bate și-ți vorbește urât

te bate și-ți ia banii.

Philip Schultz - The Magic Kingdom

Tărîmul minunilor

 

Începe o duminică superbă de ianuarie,

prima dimineață din noul an,

și bătrînii cîini lipăie în urmă pe plajă

în timp ce băieții mei, asemeni unor arhivari

iau la purecat nisipul ca de ocru,

flămînzi să dezlege enigmele zilei.

Un imens tărîm al minunilor, asta văd ei

cu mințile lor – mărunte oceane

pricepute să țeasă deopotrivă

cele mai cuminți și întunecate șiretlicuri,

visele fiindu-le în deplină siguranță

sub promisiunea lucrurilor cu adevărat uimitoare.

Am venit aici pentru soarele puternic,

pentru liniștea cerului nemărginit; am venit

să ne răsfețe strălucirea timidă

a cioburilor șlefuite de rafalele vîntului,

să ne bucurăm de pescărușii

ale căror țipete solitare, de tînguială,

cresc și apoi se sting la granița dintre lumea lor

și a noastră.

Am vrut un loc doar pentru noi, luxuriant,

generos să ne ofere însingurarea sa

precum și adăpost față de restul lumii,

în sclipitorul șuvoi născut acolo unde valurile se sparg,

orbiți de strălucirea imaculată a scoicilor,

sub norii care abia se tîrăsc stingheri,

grei de mistere purtate pînă la orizont și înapoi,

dorințe, fiecare în parte,

daruri ce trebuie înapoiate negreșit.

Nu m-am gîndit niciodată că aș avea atît de mult de pierdut;

că totul poate fi atît de minunat

în acest moment al vieții mele. Binecuvîntate

firicelele de iarbă de mare,

corul de fluierari, pitulicele agitate,

fiecare porțiune de pămînt

pe care vietățile astea amorțite zăbovesc

amușinînd urme de roți și gropi înspumate

cu lemn putrezit, dantelăriile algelor

și crabi puși pe fugă,

sperînd să capete marele ospăț îmbîcsit...

Binecuvîntată desăvîrșirea minții suferinde...

interminabilul său marș al rușinii,

frica țesută ca o pînză de păianjen, sufletul

hulpav, dornic parcă să fie disprețuit

și scuipat afară, spiritele neiertătoare

cu care vorbesc tîrziu în noapte, atunci cînd doar Dumnezeu

mai stă de veghe...

Binecuvîntată grădina aceasta poleită de mici pietre albe

înșirate precum un colier făcut din lumina lunii

în smîrcuri de nisip,

suspinul grav al vîntului,

cîntecul luminii,

sarea, sarea!

Dar înainte de toate, binecuvîntați să fie băieții ăștia

care dîrdîie sub razele reci,

micimea lor înduioșătoare, încăpățînarea stranie,

atît de nelalocul lor, atît de fermecătoare. Binecuvîntat

gîndul ce acum le spune

că fericirea îi va face cu adevărat fericiți;

că oceanul e un loc al minunilor, un tărîm

în care, plini de recunoștință

putem fi noi înșine.

 

 

 

Philip Schultz - Failure, 2007, Harcourt Inc.

Recolta

Mi-am lăsat mâna rănită să atârne în văzul tuturor, ca să știe toți de ce nu-i ajut astăzi, dar că mă aștept încă și merit să-mi primesc făina și malțul. Îmi cunosc vecinii - sunt sâcâitori. Îi suspectează neabătut pe toți cei care nu s-au născut între hotarele acestui loc. Dacă mă vor vedea vreodată stând pe bancă acasă cu o halbă de bere și cu o felie de pâine, sigur mă vor întreba dacă au un gust mai bun când nu muncești pentru ele. Ai nevoie de ajutor, poate, cu mâna aia belită, să-ți ridici dumicatul de pâine până la gură? Sau ai nevoie să te ajutăm să-l mesteci?

Jim Crace - Recolta, ed. Allfa, 2015

r bucur - arta războiului

privirea ațintită în asfințitul
care se întinde încet pătrunzîndu-te
ca acuarela o hîrtie poroasă
o imagine prețioasă
                                tensiunea
pe care n-o poți împărtăși
poate fi un alt nume al singurătății
scăpate din lesă
care-ți sfîșie
pielea carnea oasele
pînă rămîne un abur
                               al răsuflării
fumul ridicîndu-se
dintr-un bețișor de santal
dat unui mic cerșetor.

Romulus Bucur - Arta războiului (Tracus Arte, 2015)

victor țvetov - în lipsa unor lucruri importante

tu nu mă știi dar stau mai mereu prin microbuze

 

tu nu mă știi dar stau mai mereu prin microbuze

eu în spate lipit de geam tu în față lipită de 2 bărbați beți

și orice gând pozitv este delete din start

sacoșele pline ale femeii îmi lăsa urme vineții de conserve pe picioare

într-o zi voi veni la tine în Nimoreni

acolo în vale la iaz

vom întinde o pătură

vom împărți cartofi copți

și singurul pește prins îl vom lăsa să moară la soare

 

 

într-o zi o să mă ridic din acest loc

 

într-o zi o să mă ridic din acest loc

și uimirea ta va fi mare

o să mă ridic și o să mă duc să dau apă și mâncare la găini

o să dau mâncare ca și cum o fac de ani de zile

să se uimească cineva de mine și să îmi alunge toate temerile

dar până una alta lucrurile rele să se dezvolte în maximă siguranță

 

și de partea cealaltă

 

nesiguranța exact ca atunci când la mijlocul lui ianuarie

cu tot scârțul și ciuda că deja nu mai ai încotro

dai pantalonii în jos într-un veceu de țară

și îți zici

cireșul pe jumătate tăiat de deasupra veceului

e de o mie de ori mai viu decât mine

 

 

inima asta își mai face de cap

 

inima asta își mai face de cap

și dacă stau liniștit o aud

ca un ciocan ce bate din interior

am senzația că ceva trebuie să se întîmple la 100 m de mine

un incendiu un viol o moarte lentă și dureroasă

 

la tv zic că invalizii vor trăi mai bine

li se promit compensații mai mari grijă și respect

și vom trăi bine și fericiți în mare familie UE

 

țin minte pe la opt ani am găsit în pod

gloanțele aduse de tata de la război

arătau bine și străluceau

am făcut cu fratele un foc mare și cu cei din mahala ne-am așezat

în jurul focului și fiecare aruncam în el gloanțele ca pe castane

stăteam toți în jur și priveam hipnotizați flăcările

nu mai țin minte ce așteptam

erau niște gloanțe de kalașnikov

ce poți să mai aștepți de la ele?

 

 

victor țvetov - în lipsa unor lucruri importante, Casa de Editură Max Blecher, 2015